Cel puțin am salvat familia de la un „destin tragic”. Însă mă tot întreb cum poate fi fericit tatăl meu, știind că eu nu sunt fericită și că nu am viața pe care mi-am dorit-o.

De când am divorțat, brusc își dorește să fie tată pentru copiii lui. Asta deși cât timp am fost împreună considera că sunt niște mici teroriști.

Orice femeie simte când partenerul ei o înșală. Intuiția feminină rareori dă greș, iar eu sunt convinsă că voi afla adevărul până la urmă, chiar dacă el nu vrea să discutăm despre asta.

Știu că nu e corect față de el, dar nu știu cum să abordez subiectul fără să-l rănesc. Iar eu una nu mă simt pregătită să aduc pe lume un copil.

Poate e o aventură trecătoare și e mai bine să nu știe. Dar pe de altă parte cred că nicio femeie nu merită să fie mințită.

Este posibil să ne fi grăbit cu căsătoria, iar acum să iasă la suprafață incompatibilitatea dintre noi. Eu încă sper să găsim o cale de mijloc.

Relația noastră s-a schimbat atât de mult pe parcursul celor patru ani, încât acum nu mai seamănă absolut deloc cu ceea ce aveam atunci.

În cele mai importante momente ale vieții mele și când aveam cea mai mare nevoie de el, nu a fost de găsit. Mă face să mă simt nesigură în relația asta.

Am ajuns ca singura mea preocupare să fie aceea de a-l face pe el fericit. Și totuși nu reușesc, deși îmi dau toată silința.

Nu mi se pare corect să avem dublă măsură. El are voie să iasă când vrea el, în timp ce eu nu.