Nu sunt de modă veche, nu cred că e doar sarcina bărbatului să aducă bani în casă. Cum, de asemena, nu cred că e doar sarcina mamei să se ocupe de educația copiilor. Dar mai cred cu tărie că e nevoie de amândoi și de armonie pentru ca o relație, o familie, să fie funcțională. Din păcate, în familia mea, am fost nevoită să nu mai plătesc internetul, pentru ca soțul meu să își găsească un job.
Nu a fost leneș niciodată. Nu l-a bănuit niciodată de lipsă de educație sau prostie. Dar un șir de evenimente nefericite l-a făcut să se închidă în el, să se refugieze în fața monitorului de la calculator, unde petrecea zeci de ore, jucând jocuri și urmărind filmulețe diferite.
Acum 12 ani, când ne-am mutat împreună, totul era minunat la firma lui. Avea un prieten cu care s-a asociat și au deschis un mic service pentru calculatoare. Firma merga bine, el era „meșterul”, adică cel ce se pricepea mai bine la reparații, iar colegul lui se ocupa mai mult de promovare. Și el făcea reparații, dar pentru că Dan era mai priceput, îl lăsa pe el să „opereze” mai mult.
Totul a mers bine până în urmă cu doi ani, când Dan s-a îmbolnăvit brusc. La început am crezut că e doar o viroză, însă după mai multe analize și simptome grave, a fost diagnosticat cu tuberculoză. Din fericire, nu a fost din categoria celor multi-drog rezistente, așa cum ne-a explicat medicul. A răspuns la tratament foarte bine. Cu toate acestea, a fost o perioadă îndelungă de izolare, spitalizare și tratamente, unele pe banii noștri șicostisitoare. Evident că nu a mai putut să lucreze în acea perioadă.
După șase luni în care s-a tratat, analizele au fost bune, nu mai prezenta semne de boală și a putut să se întoarcă la muncă. Însă colegul lui avea deja un alt asociat, despre care a uitat să-i spună lui Dan. A făcut toate demersurile să-l scoată din firmă și să-l înlăture, fără ca măcar să-i spună. Bănuim chiar că a făcut ilegalități pentru a-l înlătura. Cert este că pentru Dan a fost o lovitură cruntă. De atunci a rămas fără venituri, singurii bani care intrau în casă erau cei produși de mine. Doar că eu am un salariu de asistentă medicală, ceea ce e insuficient pentru a ține o familie cu doi copii.
Ajunsesem la un moment dat să nu mai avem nici ce pune pe masă. Plata facturilor și a datoriilor la bancă, pe care le-am făcut când totul mergea bine, erau o presiune fantastic de mare și nu voiam să las să se adune restanțe, pentru că apoi chiar că am fi intrat în faliment. Am preferat să avem noi mai puțin, dar să fim cu plățile la zi. Plus că lui trebuia să-i gătesc zilnic mâncare pentru a se reface după boala prin care trecuse.
Însă depresia lui ne-a afectat familia mai mult decât ne-am fi așteptat. După ce a început să-și recâștige sănătatea, tot timpul lui era petrecut stând în fața calculatorului. Oricât îi spuneam, îl rugam să încerce să-și găsească altceva de lucru, pentru că era un bun meseriaș și putea să se angajeze la alt atelier, sau să facă demersuri să-și deschidă singur unu, pentru el nu mai exista nimic altceva. Nu își mai dorea nimic decât să-l las singur la calculator. Stătea uneori și 12 ore. Acolo îl lăsam seara, acolo îl găseam dimineața când mergeam la muncă. După amiaza când mă întorceam era tot acolo. Copiii erau flămâzi, murdari, iar el nici măcar nu îi auzea prin casă. Era complet absorbit de jocurile lui.
În cele din urmă am fost nevoită să nu mai plătesc internetul, pentru ca soțul meu să-și găsească un job. A fost o decizie destul de dificilă, având în vedere că și ce doi copii de școală aveau nevoie de internet pentru lecții.
În primele zile a fost extem de nervos și de agitat. Mi-am luat concendiu toată săptămâna aceea, pentru că nu știam de ce ar putea fi capabil în lipsa mea. Nu sunt nici medic, nici piholog, dar am încercat să mă gândesc ce i-ar prinde bine să audă, în situația în care era. Am făcut cu el un fel de terapie. Nu i-am spus că nu l-am mai plătit, i-am spus că este o defecțiune și că am vorbit și urmează să vină să remedieze problema. Apoi l-am rugat ca până vin ei să repare, să mă ajute la cumpărături. M-am plâns că nu mai pot fără ajutorul lui și că dacă nu mă ajută o să leșin de oboseală. Nu cu ceartă, ci cu plânsete adevărate. Pe undeva, era adevărat.
Apoi, rând pe rând, am reușit să-l fac să mă asculte în problema celui mic, care era neastâmpărat la școală și își bătea colegii. Am început să-l regăsesc pe cel cu care mă căsătorisem. Parcă ieșea dintr-o închisoare în care ar fi fost ținut fără voia lui. După câteva zile nu a mai zis nimic de internet. Parcă începea să revină la viață, să trăiască, lăsa tot mai mult în urmă colivia în care se închisese singur. În cele din urmă i-am spus motivul pentru care nu mai are internet. Nu s-a supărat. Știa că are o problemă, doar că nu știa nici el cum să iasă din hăul în care căzuse. Peste o lună, timp în care am discutat mai mult dect am discutat în toți cei doi ani la un loc, avea un job nou și un nou nivel al stimei de sine.
Rareori se mai pune la calculator, însă cel mai adesea o face pentru a-i învăța pe cei doi băieți ai noștri tot felul de strategii la jocurile care l-au obsedat. Și e foarte atent la ei, să nu depășească timpul alocat pentru jocuri.
Dacă ai și tu o poveste despre care crezi că merită spusă, nu ezita sa ne ajuți să o facem cunoscută comunității Ego.ro. Aici se leagă prietenii sau poți afla răspunsuri pe care alte persoane e posbil să ți le ascundă, din diferite motive. Scrie-ne povestea ta pe redactia@ego.ro, anunță-ne cum vrei să apară și dacă ai nevoie și de opinia unui specialist. Putem cere părerea unui expert și poate așa găsești mai ușor o rezolvare, o alinare sau măcar un gând bun din partea comunității EGO.RO!. De asemnea, la cerere, identitatea persoanei care ne scrie nu va fi făcută publică!