Viața mea e demnă de subiectul unui roman sau a unui film. Din păcate cred că ar fi o dramă. Povestea începe în urmă cu 20 de ani, pe când aveam doar 18 ani. Atunci am rămas însărcinată și credeam că e cel mai fericit moment din viața mea. Dar înainte să-i spun iubitului meu despre starea mea, el a dispărut complet din viața mea. Mi-a spus doar că vrea să-și trăiască visul și a plecat din oraș. Nu am mai auzit nimic despre el. Acum eu am un copil cu fostul iubit, dar el nu a aflat niciodată despre asta.
După plecarea lui am avut momente dramatice. Am vrut să merg să fac avort, dar ceva mă oprea. Deși știam că voi fi mamă singură la doar 18 ani, nu m-a lăsat inima să iau viața acelui copilaș nenăscut. Pur și simplu simțeam că va fi un dar pentru mine, nu o povară.
Doar că părinții mei s-au gândit că va fi o rușine pentru familie să am un copil fără tată și necăsătorită. Eu nu au acceptat la fel de ușor dragostea mea pentru acest copil. Încă nu era născut, dar deja tulbura liniștea părinților și a familiei mele. Așa că ei au luat o decizie. M-au trimis pe mine și pe sora mea mai mare, care era căsătorită dar nu avea copii, la părinții cumnatului meu, în Austria. Au spus tuturor că ea este însărcinată, nu eu. Am rămas acolo până după ce s-a născut copilul, după care ne-am întors acasă cu toții.
Mama le-a spus tuturor că sora mea a plecat în Austria pentru un tratament de menținere a sarcinii, care în România eșuase de două ori înainte.
Sora mea avea probleme la menținerea sarcinii și medicii spuneau că îi va fi, practic, imposibil să ducă o sarcină la termen. Chiar i-au recomandat să nu mai încerce pentru că își pune viața în pericol.
Ea își dorea foarte mult un copil, așa că era credibilă povestea. Iar eu am mers cu ea și soțul ei, pentru că ea avea nevoie de suport moral. Trebuia să aibă pe cineva drag, aproape. Povestea a fost credibilă, toată lumea aprecia gestul făcut de familie pentru sora mea. Iar când ne-am întors acasă, câteva luni mai târziu, toată lumea zâmbea fericită pentru reușita de a fi dus sarcina la termen. Dar ce nu știa nimeni e faptul că ea a înfiat-o pe fiica mea imediat după naștere. Așadar, eu eram aceeași domnișoară nemăritată și fără obligații, în timp ce ea era sora mai mare, căsătorită și acum împlinită, cu un copil în brațe. Imaginea era perfectă, dar nimeni nu știa ce era în sufletul meu și al surorii mele.
Însă pentru că totul era ciudat pentru toată lumea, când fiica mea a împlint un an, sora mea și soțul ei au decis să se mute în Austria, la familia soțului ei. Era prea bătătoare la ochi apripierea dintre mine și fetiță și părinții se temeau să nu fie dezvăluit, cumva, marele nostru secret. Să am un copil cu fostul iubit nu era ceva ușor de acceptat. Așa că au decis să mă despartă de suflețelul meu. Eu am rămas acasă. Nu m-am căsătorit niciodată și nu pentru că nu aș fi avut ocazia. Ci pur și simplu pentru că nu mai aveam loc în inima mea pentru un alt bărbat.
Mergeam în vacanțe la fiica mea, iar atașamentul ei față de mine era absolut înduioșător. Însă știam și eu că e mai bine să păstrăm o oarecare distanță. Totuși, fetița nu se putea dezlipi de mine.
Mai târziu, relația cu „mătușa ei” în care pozam, a ajuns la alt nivel. Când a devenit adolescentă a început să-mi facă destăinuiri pe care „mamei” ei nu i le putea face. Așa am aflat că a cunoscut un bărbat pe rețelele de socializare. Avea 18 ani și era extraordinar de frumoasă. A plecat la Viena la studii, iar acolo urma să-l întâlnească în realitate. Părea tandru, iubitor, era așa cum și-a imaginat mereu că ar trebui să fie un bărbat. Îi spunea mereu că îi amintește de o persoană care a fost marea lui iubire și pe care nu se iartă că a părăsit-o. Era divorțat acum și avea un fiu. Dar nu asta era cea mai mare problemă din punctul ei de vedere.
O îngrijora faptul că bărbatul era mult mai în vârstă decât ea și se temea că părinții ei nu vor fi de acord cu el din acest motiv. Acum mă ruga pe mine să o susțin în fața alor ei, știind că eu eram „mătușa cea bună” care mereu i-a luat apărarea. Așa că m-a chemat într-o vizită la ea, pentru a fi de față la prima lor întâlnire. Avea oarecare rezerve, totuși. Știa că poate fi riscant să întâlnești un bărbat din mediul virtual. Așa că eu eram paravanul ei. Am acceptat, evident.
Am leșinat când l-am văzut că intră. Am aflat apoi că și el aproape a leșinat, însă a fost preocupat să mă ajute pe mine și și-a mascat starea. Imediat ce mi-am venit în fire i-am rugat să mă scuze și am plecat la hotel, apoi m-am întors acsă fără să mai vorbesc cu fiica mea. Nu știu ce să fac, cum să-i spun. Sunt înnebunită, simt că o iau razna. Nu știu cum să le spun, cum să-i fac să înțeleagă cât de greșită este povestea lor, fără să afle de legătura adevărată dintre ei. Cui să spun că am un copil cu fostul iubit, care acum îi face curte propriei fiice?
Dacă ai și tu o poveste despre care crezi că merită spusă, nu ezita sa ne ajuți să o facem cunoscută comunității Ego.ro. Aici se leagă prietenii sau poți afla răspunsuri pe care alte persoane e posbil să ți le ascundă, din diferite motive. Scrie-ne povestea ta pe [email protected], anunță-ne cum vrei să apară și dacă ai nevoie și de opinia unui specialist. Putem cere părerea unui expert și poate așa găsești mai ușor o rezolvare, o alinare sau măcar un gând bun din partea comunității EGO.RO!. De asemnea, la cerere, identitatea persoanei care ne scrie nu va fi făcută publică!