Ce se întâmplă cu Cristina Joia la aproape doi ani după ce a fost agresată de o femeie într-un supermarket: „Pe ea toată întâmplarea a costat-o 2-3 zile de arest, eu voi rămâne cu cicatrice toată viața” EXCLUSIV

La finele anului 2020, Cristina Joia, arhitectul de la „Visuri la cheie” (PRO TV), trăia unul dintre cele mai traumatizante episoade din viața ei. Designerul a fost lovit cu un obiect ascuțit într-un supermarket, cazul fiind mediatizat luni întregi. Cristina a ajuns să fie atacată și să aibă nevoie de operații și de tratamente pentru a scăpa de cicatrici, doar pentru că „și-a permis” să ajute o femeie cu un copil în cărucior să treacă de mașina agresoarei și la final să îi ridice un ștergător. Despre cum se simte acum, la un an și jumătate de la incident, care sunt traumele cu care a rămas, dar mai ales dacă agresoarea a încercat să-și ceară scuze, ne povestește chiar ea într-un interviu acordat în exclusivitate pentru EGO.ro.

EGO.ro: A trecut peste un an de la trauma trăită în supermarket. Mai ai vreun semn vizibil care să-ți aducă aminte de acel episod?

Cristina Joia: Voi rămâne cu cicatrice tot restul vieții, dar a ajuns să nu mai deranjeze așa tare. Am avut niște intervenții cu laser, după cele două operații de reconstrucție nazală, care au mai atenuat și cu fond de ten se vede foarte puțin. Este un progres uriaș față de cât eram de desfigurată, dar prin profesionalismul celor de la clinica Zetta, în special doctorului Dragoș Zamfirescu, acum pot să arăt și să respir normal.

Ai iertat-o pe deplin pe agresoarea ta sau ți-ai dat seama că este genul de persoană care nici măcar nu și-a dorit să primească iertare, nici nu și-a cerut scuze?

Iertarea nu este pentru cei care ne-au rănit, ci pentru noi! Prin iertare ne eliberăm de acel eveniment. Eu nu o pot schimba pe ea, dar pot încerca să înțeleg de ce mi s-a întâmplat mie asta, care e lecția mea și modul în care depășești anumite situații de cumpănă te definesc ca om, astfel încât eu mi-am găsit liniștea. Eu nu îmi doream răzbunare, suferința mea nu era anulată dacă se adăuga și a ei. Eu am făcut ce a ținut de mine, deși am fost sfătuită să nu depun plângere, am mers până la capăt, dar nu sunt eu în măsură să judec ce a hotărât Justiția.

„Toată întâmplarea a costat-o 2-3 zile de arest, pe mine operații și multă suferință fizică și emoțională ”

A încercat vreodată să ia legătura cu tine sau măcar să încerce să-și ceară cumva scuze?

Am nevoie să cred în binele din fiecare om, așa că am așteptat un an și jumătate să-și ceară scuze…nu a făcut-o, nu cred că o va face vreodată. Ferocitatea cu care m-a lovit…și, apoi, sfidarea din timpul procesului, chicoteliile din sala de tribunal când s-a pus video din magazine, pe ea toată întâmplarea a costat-o 2-3 zile de arest, pe mine operații și multă suferință fizică și emoțională. Așa că toate acestea m-au făcut să realizez că e doar proiecția mea, doar nevoia mea să cred că regret și că trăiesc într-o bulă, realitatea e mult mai puțin picturală de cum o văd eu.

Acel eveniment te-a făcut să te îndepărtezi mai mult de oameni sau ai reușit să treci peste traumă, astfel încât să nu bagi toți oamenii în aceeași oală, cum s-ar spune?

Suntem răniți când avem așteptări, deci mult mai înțelept este să las trecutul unde e…adică în urmă. În niciun caz asta nu m-a îndepărtat de oameni pentru că suntem diferiți, eu iubesc oamenii și chiar cred că toți suntem conectați ca niște celule ale unui mare organism. Noi ne oglindim în cei de lângă, avem nevoie de relații armonioase cu cei din jur ca să evoluăm așa că nu m-am gândit nicio clipă că restul oamenilor sunt vinovați, în plus m-aș pedepsi pe mine izolându-mă sau asprindu-mi inima. Oamenii cu trauma din copilărie, răniți, rănesc la rândul lor, e important să înțelegem asta ca să putem vindeca emoțional anumite aspecte ale societății.

„De la mama am moștenit pasiunea pentru culori și detaliu”

Aș vrea să nu vorbim doar despre perioadele nefavorabile ale vieții tale, ci și despre una dintre cele mai mari plăceri ale tale, cariera ta. Dacă ar fi să mulțumești cuiva pentru tot ceea ce ești din punct de vedere profesional, care ar fi acea persoană?

Părinților care, deși inițial nu au fost de acord și nici nu au înțeles pasiunea mea pentru artă, au făcut eforturi financiare foarte mari să mă susțină, ei având venituri modeste și încă o soră mai mică de crescut. Ai meu lucrau într-o fabrică de textile. Mama, Elena, era operator pe niște calculatoare cât o cameră de mari, pentru care foloseau suluri de hârtie, cearșafuri lungi perforate pe margine. Mie îmi plăcea la nebunie să mă duc la ea la birou, pentru că primeam câte 5-6 metri de hârtie, pe care desenam. Iar când ajungeam la capăt nu mă opream, ci continuam pe pereți. În vremurile comuniste, mama era nevoită să creeze tot felul de hăinuțe pentru noi, fiindcă nu se găseau în magazine și nu prea aveam bani. Și mie îmi făcea un pulover cu Mickey Mouse, tricotat cu 30-40 de nuanțe pentru nas, umbre pentru obraz, pentru urechi, ochi, luminița din ochi și așa mai departe. Deci, cred că de la ea am moștenit pasiunea pentru culori și detaliu.

Apoi am avut un mentor în pictorul Nicolae Truță. Aveam 8 ani, am deschis ușa atelierului, i-am văzut pe cei mari și m-am blocat puțin. Nae, așa cum îi spuneau prietenii, m-a întrebat amuzat: „Ce dorești, măi, fetițo?”. Am luat poziția drepți și am declarat răspicat: „Eu am venit să pictez”. A început să râdă, mi-a dat niște culori și m-a lăsat să asist la ora celor mari. Din acel moment veneam cu evlavie la atelier cărând o mapă cu schițe mai mare decât mine.

La 18 ani vindea tablouri și medita copii la desen, pentru a-și cumpăra culori

Știu că pictezi și acum și ai lucrări spectaculoase. Pe când însă un vernisaj?

Mulțumesc, îmi doresc tare mult și vreau să fac o expoziție în toamnă, caut un spațiu și lucrez la o colecție de lucrări.

Dacă nu ai fi făcut design, ce altă meserie ți-ar fi plăcut? Din ce ți-ai câștigat primii bani?

Cred că mi-ar fi plăcut să fiu psiholog sau scriitor, scriam poezii, am și publicat un volum în facultate, oricum o profesie care să mă țină în legătură cu oamenii și prin care să simt că pot aduce o contribuție. Primii bani au fost câștigați ca premiu la un concurs de poezie Nicolae Labiș. Aveam 16 ani. Apoi am început pe la 18 ani să vând tablouri și să meditez copii la desen, pentru a-mi cumpăra culori.

Rămâi la curent cu ultimele materiale exclusive și noutăți despre tot ce te interesează, pe Canalul nostru de WhatsApp!