De ce actrița Paula Rădulescu, prima soție a lui Dem Rădulescu, a fost persecutată de regimul comunist: „Au avut grijă ca nu cumva o nevastă ca a lui să facă vreo prostie” EXCLUSIV

Paula Rădulescu a devenit soția lui Dem Rădulescu la doar cinci luni de când s-au cunoscut, și au fost căsătoriți preț de două decenii. În interviul exclusiv pentru Ego.ro, ea ne-a vorbit despre relația cu marele actor, care a încetat din viață în urmă cu 22 de ani, dar ne-a dezvăluit și motivele pentru care o perioadă de timp nu i s-a permis să joace peste hotare, în vremea comunismului. Paula Rădulescu a suferit foarte mult după pierderea Stelei Popescu și a Cristinei Stamate, fostele ei colege de cabină la Teatrul de Revistă „Constantin Tănase”, și-n același timp și prietene de suflet.

Paula Rădulescu: „Mi-e dor de tot”

Ego.ro: A trecut ceva timp de când nu ați mai jucat… Vă e dor de teatru? De scenă?

Paula Rădulescu: E ca și cum aș fi întrebată dacă mi-e dor să respir. Tot timpul mi-e dor de teatru. Dar teatrul e lângă mine, eu sunt teatrul. Chiar dacă nu sunt pe scenă, teatrul e teatru. Nu am ai fost de multă vreme într-o sală de spectacol. M-am ferit extrem de tare de pandemie, eu având multe probleme de sănătate, și cu inima. Nu prea am mai intrat în contact cu lume multă și cu iubire de viață.

Însă, dintotdeauna, încă din copilărie, mi-am făcut un teatru al meu, o viață a mea, personală, cu cărți, cu animale. Știut tot ce se întâmplă în lumea teatrului, chiar dacă nu sunt acolo. Mi-e dor de tot. Scena înseamnă mult mai mult, înseamnă emoție, viață. Suflu, aplauzele, dragostea, acel ceva ce vine de la public la tine și de la tine la public, o sală de câteva sute de oameni. Ei se uită la tine, tu te uiți la ei și suntem împreună. Asta înseamnă scena.

„Destinul cu totul m-a dus spre teatru”

Cu ce amintiri ați rămas de la ultimele spectacole în care ați jucat?

Ultimul spectacol al meu, de fapt, ultimele două, au fost „Glume pe portativ” și „Sosesc diseară”, acesta din urmă al lui Tudor Mușatescu, piesă foarte dragă mie și personajul care m-a bucurat extrem de tare, pentru că a fost iubit de public. Regizorul mi-a dat mână liberă, iar personajul a fost extrem de aplaudat. Două ore și jumate, cât a durat, nu m-am mișcat din culise, pentru că intram tot timpul pe scenă, aveam un contact direct cu tot ce se întâmpla, cu replicile, tonurile actorilor și cu reacția publicului. Și pentru mine s-a creat, așa, cum să spun, exact ca-n copilărie, o lume a mea în căsuța din copac.

Eu am făcut mai multe feluri de teatru, iar revista e teatru, o bucurie, un moment de opt-zece minute, în care stai pe scenă, să apari ca o cometă, ca o stea, să iei publicul cu tine, să te iubească, iar tu să pleci beat de bucurie.

„Am trecut prin multe necazuri”

V-ați dorit să deveniți actriță?

Fără să vreau, asta am făcut. Norocul meu a fost că bunicul meu și mătușa, toți apropiații mei, oameni pedagogi, foarte deștepți, înstăriți, cu mult haz și cu multă dragoste, s-au bucurat de tot ce puteam eu să fac și m-au lăsat în pace. Și eu făceam ce-mi trăsnea prin cap, iar ei mă aplaudau. Și am trecut prin multe necazuri. Am fost internată, fiind singura din școală care am făcut scarlatină, în a 5-a, la Turda. Asistentele mă protejau, le spuneam comicăriile, năzdrăvăniile mele. Învățam niște poezii, ieșeam în careu și mă scoteam.

Nu vă închipuiți că sunt vreo deșteaptă, uneori mi-e rușine să spun că am trecut prin anumite materii, pentru că nu știu nimic. Bunicul mi-a zis să termin școala de comerț, economie politică, planificare, finanțe, contabilitate, nu știu nimic, dar am diplomă că am terminat școala. Am învățat, am răspuns, am uitat.

Asta a fost într-un fel rostul meu, destinul cu totul m-a dus spre teatru. Copilul nu trebuie să se supere niciodată, că nu e cel mai bun și cel mai frumos. Sigur și el are ceva mai bun și cel mai frumos decât acel acel mai frumos pe care-l admiră el.

Paula Rădulescu: „Făceam șpagatul pe crengi de copaci”

Cum erați în copilărie?

Nu am fost deloc un copil frumos, dar nu-mi plăcea deloc când alții erau lăudați, iar eu puțin ciupită și trasă de părul meu blond. Totdeauna, chiar din copilărie, a fost ambiția mea să fac ceva ce ceilalți nu puteau să facă. Și chiar dacă am căzut din copaci, m-au mușcat cățeii, am făcut o grămadă de prostii, am fost cea mai bună. Nu mi-a fost frică de nimic. Voiam să fiu admirată, să fiu cea mai năzdrăvană.

Mereu am încercat să fiu ceva ce nu are nimeni, ceva care să atragă atenția. Poți face asta prin felul cum te îmbraci, cum te porți, cum arată corpul tău. Unele ți le dă Dumnezeu, ești frumos sau nu ești. Ca și norocul. Le ai sau nu le ai. Acum fetele se fac frumoase din condei. Pe vremea mea se făceau frumoase prin muncă. Am muncit ca să arăt bine, îmi plăcea să văd în oglindă ceea ce voiam eu să văd. Faci o grămadă de lucruri pentru ce vrei să fii. Poți să faci orice, dacă ești întreg și ai minte, tinerii trebuie să știe asta..Ambiția nu ți-o dă nimeni. M-a pus la încercare copilăria mea vizavi de niște verișoare. Voiam să fiu mai tare decât ele.

Aș fi fost cea mai bună dacă făceam sport. Săream garduri, alergam, făceam șpagatul pe crengi de copaci. Am avut o copilărie adorabilă, nu aș schimba-o pe nimic pe  lumea asta. M-a trimis bunica să-i iau niște dude albe și de la etajul căsuței noastre, eu puteam să sar, doar eu puteam face asta. Ce mi-a venit mie în cap, să fac șpagatul pe creangă. Bineînțeles că am căzut pe pământ. Nu am mai respirat, dar m-am ridicat, nu am spus nimic. Altă dată am sărit gardul, am pus o mână, am căzut cu barba de piatră. Am făcut incredibil de multe prostii și năzdrăvănii, dar nu m-am plâns niciodată. Adunam toate merele acre, verziturile, aveam în obicei scăldatul în Olt, ascunsul cu copiii…Dar am învățat, mi-a plăcut. Am un spirit de observație extrem de ascuțit. Am avut o memorie foarte bună, îi mulțumesc bunicului care mi-a dezvoltat exercițiul minții. Mă trezea să fac socoteli cu merele, perele..Îmi spunea povești, dar mă și răsfăța într-un anume fel. Mă punea în vârful fânului, îmi arăta carul mare.

Cum v-ați caracteriza, în câteva cuvinte?

Sunt un copil bătrân și frumos. Iubesc tot ce poate deveni frumos.

„A fost o vreme în care am jucat doar în țară, și doar la Savoy”

Ați avut de suferit, ca actriță, în vremea comunismului?

A fost o conjunctură extrem de nefericită pentru mine, un directorat care nu m-a ajutat deloc, pe vremea lui Dinescu, care era director la noi la teatru. A fost o vreme în care am jucat mult doar în țară, doar la 174, la Savoy. Am făcut însă mult radio, asta nu mi-a luat-o nimeni, am dublat filme, dar nu am fost lăsată să fiu văzută. Motivul? Dizgrația.

A fost și un dezavantaj faptul că erați soția lui Dem Rădulescu?

Pentru mine a fost un lucru extraodinar că am fost soția lui, am învățat teatru non-stop. Au protejat însă un bun național, care era Dem Rădulescu, iar eu făceam parte din acest așa ceva. Au avut grijă ca nu cumva o nevastă ca a lui să facă vreo prostie sau altceva. Ei erau bine supravegheați oriunde mergeau. Apoi am ieșit și eu pesste hotare, dar mai târziu. Chiar nu știu ce s-a întâmplat. La fel și cu rolurile dublate. Am fost și plecată, dar puțin, și nu cât se putea. Dar nici nu m-am zbătut, nu am cerut niciodată nimic, nici măcar o mărire de salariu. Știam că tot va veni ceva. Eu pot face orice. Chiar dacă îmi dai un copil nou născut sau un papagal.

O mărire de salariu ar fi putut însă însemna acum o pensie mai mare… Nu vă sperie facturile ce vor veni la iarnă?

Cine se gândea pe vremea aceea la pensie? Acum am niște ani, de unde să știu cum va fi când mor. Iau lucrurie așa cum sunt și cum mi se oferă. Ce pot face acum, o să mă învăț minte ca atunci când am căzut din dud. O să fie mai greu cu căldura. Eu sunt născută vara, nu-mi va plăcea deloc când va fi frig. Acum stau mai mult în casă, în habitatul meu. Nu sunt singură însă niciodată, plus că am cel mai frumos motan din lume. Care mă iubește doar pe mine, ceea ce mi s-a întâmplat doar când eram copil și nu e sociabil deloc. Știu ce nu vreau. Dar ce vreau e mai degrabă ce mi-aș dori.

Paula Rădulescu: „Nu vreau să mor foarte singură”

Ce vreți și ce nu vreți?

Nu vreau prietenii care să mă deranjeze, nu vreau să-mi fie rău, inima mea să bată cum trebuie, operațiile mele de coloană să mă ajute să mă descurc, nu vreau zile urâte, nu vreau să-mi dispară prieteni și oameni dragi. Nu vreau să mor foarte singură. Vreau bucurie de la teatru, de la ce e frumos afară.

„De când au plecat ele, am plecat și eu”

Cât de mult vă lipsesc Stela Popescu și Cristina Stamate?
Mi-au lipsit de când s-au dus. De când au plecat ele, am plecat și eu… Îmi lipsesc enorm, nu mi-am putut închipui vreodată că le-am iubit atât de tare…Sănătatea mea s-a făcut praf, inima mea nu a mai putut de durere. Prea s-au dus repede și una după alta și neașteptat. Prin tot ce spuneau, parcă voiau să-mi dea un suflu. Nu am mai avut acea bucurie, acel ceva, ca atunci când te duci acasă și e cineva care te înconjoară cu tot. Așa eram noi. Faptul că am jucat împreună  și stând în aceeași cabină, parcă ne-a unit extrem de tare. Lucrurile mărunte fac dragostea mai mare. Le visez, iar fiecare îmi spune ceva.

Există o legătură cu ele dincolo de moarte?

Absolut, există o legătură dincolo de moarte. Eu cu bunicul meu și cu ele. Dar și Bibanul (n.r. Dem Rădulescu) mă mai atenționează ce să fac și ce nu. Parcă-l văd cum face cu degetul și-mi zice – Fii atentă! Am fost soț și soție 22 de ani.

„Nu i-am îngrădit libertatea nici eu lui, nici el mie, în niciun fel”

Cum a fost căsnicia dumneavoastră cu Dem Rădulescu?

Am fost prieteni, eu l–am ajutat să fie el, în aceeași măsură în care el m-a ajutat să fiu eu. Atât de tare l-am lăsat în pace și l-am înconjurat, nu ne risipeam în petreceri, cum făceau artiștii. Doar ne povesteam cum a fost la teatru. El vedea foarte multe filme și mi le povestea. Ziua mea liberă era lunea, în care făceam lucruri administrative pentru casă, dar era și ziua de filme la ACIL. Nu i-am îngrădit libertatea nici eu lui, nici el mie, în niciun fel. Contează extrem de tare să știi că sigur ai un loc unde poți povesti, unde poți să exiști și să te simți bine.

Ați mai urca pe scenă?

Am invitație deschisă să mă duc când vreau să joc. Dar mă respect pe mine, știu când să mă opresc, când pot să fac ceva și când nu. Lumea nu mă va vedea niciodată în vreo situație dezagreabilă. Mă respect și respect oamenii. Să nu te repezi până cazi lat, să ai decență și stimă față de toți. Prețuiesc oamenii care mă înconjoară și vreau să ofer tot ce pot eu mai bun.

Rămâi la curent cu ultimele materiale exclusive și noutăți despre tot ce te interesează, pe Canalul nostru de WhatsApp!