Pe străzile prăfuite ale satului Hășdat, în inima României rurale, se ridică construcții spectaculoase, strălucitoare, care provoacă privirile și obișnuințele. Aparent disonante față de peisajul tradițional al zonelor rurale, aceste clădiri reprezintă mai mult decât locuințe. Ele sunt expresii ale bogăției nou-dobândite, simboluri de mândrie etnică și afirmații ale identității culturale ale comunității rome. Această arhitectură ostentativă atrage atenția, dar stârnește, de asemenea, polemici și prejudecăți.
În Hășdat, între găini care cutreieră curțile și focuri aprinse în grădinile din spate, casele regilor romi ies în evidență printr-o estetică unică. Poți întâlni porți ornamentate cu embleme aurii Versace și Rolex, balcoane sculptate minuțios și acoperișuri care strălucesc sub decorațiuni elaborate. Un exemplu emblematic este conacul vecinilor care au decorat acoperișul unei pagode cu patru etaje cu un banc de pești metalici, completat de coloane aurii și uși din sticlă oglindită. În curtea lor, mașini de lux și accesorii scumpe sunt un alt indicator al statutului social.
Totuși, în mod paradoxal, aceste palate sunt rareori locuite pe deplin. Ele nu conțin de obicei bucătării sau băi, iar viața cotidiană a familiilor se desfășoară, de fapt, în clădiri modeste aflate în spatele acestor construcții somptuoase. Palatele sunt mai degrabă spații ritualice, folosite pentru evenimente speciale, cum ar fi nunți sau înmormântări, și simboluri vizuale ale succesului familial.
În ultimele două decenii, aceste edificii au încolțit în multe zone rurale ale României, devenind un fenomen arhitectural distinct. Stilul eclectic al palatelor îmbină elemente din tradițiile otomane, bizantine și neoclasice, completate de o estetică exuberantă, aproape carnavalescă, care amintește de strălucirea Las Vegas-ului. Deși mulți localnici le consideră kitsch, aceste clădiri sunt mai mult decât simple excese arhitecturale, potrivit The Guardian.
Fotograful Laurian Ghinițoiu, care documentează acest fenomen de peste cinci ani, subliniază că palatele romilor sunt o formă de rebeliune culturală. Ele reprezintă un mod prin care comunitatea romă își revendică vizibilitatea și demnitatea într-o societate care i-a marginalizat de-a lungul istoriei.
Originari din nordul Indiei, romii au ajuns pe teritoriul actual al României în secolul al XIV-lea, dar soarta lor a fost marcată de suferință. Inițial înrobiți de nobilime și Biserica Ortodoxă, au rămas sclavi timp de 500 de ani. Abia în 1856, odată cu abolirea sclaviei, au obținut libertatea, însă fără despăgubiri, ceea ce i-a lăsat într-o profundă precaritate economică.
Persecuțiile au continuat în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, când mii de romi au fost uciși de naziști, și au persistat în perioada comunistă, când tradițiile și meseriile lor au fost interzise, iar familiile au fost dispersate forțat. După 1989, odată cu prăbușirea regimului comunist, o parte a comunității rome a reușit să acumuleze bogății prin diverse mijloace, inclusiv afaceri cu fier vechi, muncă în străinătate sau alte activități economice emergente. Palatele devin astfel trofee ale succesului și semnale puternice adresate unei societăți care i-a marginalizat.
În orașul Buzescu, situat la sud-vest de București, palatele sunt adevărate declarații de unicitate familială. Unele sunt decorate cu bile metalice, altele reproduc simboluri iconice precum Turnul Eiffel sau Statuia Libertății. Printre acestea se află și conacul semnat cu numele lui Dan Finuțu, construit după modelul tribunalului unde acesta fusese condamnat în anii ’90. Finuțu, un lider proeminent al comunității, a transformat sentința într-o declarație de forță și reziliență.
Pentru romi, aceste construcții sunt mai mult decât simple locuințe. Ele reprezintă „pakiv” – o formă de capital social care atestă respectul câștigat de o familie. În același timp, simbolurile de lux, cum ar fi emblemele brandurilor celebre, reflectă succesul obținut în străinătate.
Cu toate acestea, fenomenul nu este scutit de controverse. Rudolf Gräf, autor al unei cărți despre arhitectura palatelor romilor, consideră că perioada de boom a acestor construcții ar putea să se încheie. Unele familii regretă cheltuielile uriașe și încep să prioritizeze educația copiilor, văzând în aceasta o investiție mai valoroasă pe termen lung.
Indiferent de perspectivele asupra acestor construcții, ele rămân monumente ale unei transformări profunde. Palatele romilor sunt mai mult decât clădiri; sunt declarații îndrăznețe ale unui moment în care un grup etnic, marcat de secole de marginalizare, a decis să-și afirme prezența și să sfideze normele impuse.