Numele meu e Adina. Am 36 de ani, sunt căsătorită de 10 ani și am doi copii. totuși, nu îmi pot iubi soțul. Ca mamă, sunt cea mai împlinită femeie și mulțumesc în fiecare zi lui Dumnezeu că mi-a dat doi copii sănătoși. Au tot ce le trebuie să ajungă doi adulți fericiți și echilibrați, iar de asta mă ocup eu personal. Asta, chiar cu prețul fericirii mele.
Spun asta pentru că, la propriu, mi-am sacrificat fericirea de dragul lor. Da, știu, o să-mi spuneți că nu ar trebui să trăiesc pentru copiii mei, că ei vor crește și vor avea viața lor, iar eu voi rămâne cu frustrările. Cel puțin teoria o cunosc. Dar ce te faci când fericirea ta e departe de copiii tăi? La ce renunți, la fericire sau la copii?
Ei bine, nu am reușit să mă împart, așa că am luat o decizie care mi-a frânt inima și care continuă în fiecare zi să mă chinuie și să-mi ardă sufletul. Dar am ales să rămân lângă copiii mei, chiar dacă asta înseamnă să fiu departe de bărbatul pe care-l iubesc.
Când m-am căsătorit nu aveam nici cea mai vagă bănuială că pasul pe care-l fac mă va duce într-un punct în care să-mi doresc mai degrabă să mor. Aveam 26 de ani, eram încă destul de tânără, dar atunci nu știam asta. Credeam că bărbatul pe care-l cunoscusem cu doar șase luni în urmă era exact ceea ce avea nevoie sufletul meu, proaspăt sfâșiat de sentimentul de abandon.
Fostul meu iubit, cu care avusesem o relație de șapte ani, m-a părăsit pentru cea mai bună prietenă a mea. Eram colege de bancă, prietene de nedespărțit, iar Adi era într-o clasă paralelă. Toți colegii și prietenii noștri erau convinși că ne vom căsători, eram un cuplu fericit, stabil, sudat, chiar dacă păream lipsiți de experiență de viață. Codruța, fosta mea colegă de bancă, cu care am rămas prietenă, îmi știa toate gândurile și temerile mele cele mai ascunse, nu era gând pe care să nu-l împărtășesc cu ea. Iar când venea vorba de Adi, ea era consiliera mea personală.
Într-una din zile am avut o mică ceartă cu Adi – nici nu mai știu ce era – ceva nesemnificativ, nu era vorba să ne despărțim, nici pe departe. Eram la mine acasă (decisesem că ne mutăm împreună în câteva luni, după ce facem cununia civilă). Doar că după ce ne-am contrazis pe un subiect mărunt, a ieși din casă trântind ușa. Nu mai făcuse niciodată un astfel de gest și credeam că a doua zi își va cere scuze. Eu, la rândul meu urma să-mi cer scuze pentru ce am zis și ne-am fi împăcat, ca de fiecare dată.
De data asta nu a mai fost așa. Eram contrariată inclusiv de plecarea lui aproape brutală, dar tot nu mi-am imaginat că va fi ultima. Și mai contrariată am fost când nici Codruța nu mi-a răspuns la telefon, a doua zi. Adi nu suna, nu dădea niciun semn, Codruța nu răspundea la telefon, așa că am decis să merg la ea. Nu mică mi-a fost mirarea când mi-a deschis ușa și l-am zărit pe Adi la ea în casă.
Șocul a fost destul de mare, iar starea mea nu era cea mai bună. Aflasem că, de fapt, ei se iubeau deja de aproape un an, iar eu nu bănuisem nimic.
În acest context a apărut Petre. Era prieten cu iubitul unei colege de muncă. Nici până azi nu știu dacă au pus la cale întâlnirea noastră, sau a fost chiar întâmplătoare, cert este că Irina, una dintre cele mai sufletiste fete e care le-am întâlnit în viață, insista să merg cu ea și prietenul ei la masă la prânz. Într-una din zile se întâlnea cu iubitul ei, care nu a venit singur, ci însoțit de un coleg. Care nu era altcineva decât Petre. Nu îmi dau seama dacă m-am îndrăgostit sau a fost doar o formă să-l uit pe Adi și pe Codruța în cel mai plăcut mod posibil, ori poate astfel m-am simțit eu răzbunată. Cert este că în șase luni eram mutați împreună și căsătoriți și cu toate planurile de viitor pe masă.
Lui Petre nu am să-i reproșez nimic. Este bărbatul pe care și l-ar dori orice femeie. E ușor de iubit, e tandru, atent, mă respectă, mă înțelege, nu-i pot reproșa absolut nimic. Poate doar faptul că nu a știut ce să facă atunci când, căsătoriți de ceva timp și deja mamă a doi copii, Adi a început să mă caute din nou. Se despărțise de Codruța și voia să ne împăcăm.
Petre nici măcar nu a încercat să mă țină lângă el, nu mi-a dat de înțeles că mă vrea lângă el, ci părea mai degrabă că mă împinge spre Adi. M-a lăsat să fac ce vreau eu, fără să lupte pentru relația noastră, atunci când era amenințată. Și, evident, relația era pusă la grea încercare, având în vedere că sentimentele mele pentru Adi nu s-au estompat niciodată. S-au schimbat din iubire în ură, gelozie, apoi în furie, în frustrare, apoi iar în iubire, dar intensitatea a fost aceeași mereu.
În viață nu e ca în filme. În viața reală, iubirea nu învinge întotdeauna. Adi mi-a cerut să plec cu el, să divorțez și să mă mut cu el. Dar fără copii. Inima mea de mamă a fost mai puternică decât cea de iubită, așa că, deși sufletul meu era franjuri, am ales să rămân lângă copiii mei, chiar dacă asta însemna să rămân căsătorită cu un bărbat pe care nu-l iubesc. Nu îmi pot iubi soțul, nu-l pot iubi suficient, nu-i pot oferi afecțiunea pe care o merită, iar asta îmi macină conștiința în fiecare clipă. Nu știu dacă e corect față de el, față de mine, dar știu cu siguranță că este corect față de copiii mei.
Dacă ai și tu o poveste despre care crezi că merită spusă, nu ezita sa ne ajuți să o facem cunoscută comunității Ego.ro. Aici se leagă prietenii sau poți afla răspunsuri pe care alte persoane e posbil să ți le ascundă, din diferite motive. Scrie-ne povestea ta pe redactia@ego.ro, anunță-ne cum vrei să apară și dacă ai nevoie și de opinia unui specialist. Putem cere părerea unui expert și poate așa găsești mai ușor o rezolvare, o alinare sau măcar un gând bun din partea comunității EGO.RO!. De asemnea, la cerere, identitatea persoanei care ne scrie nu va fi făcută publică!