Cred că pentru orice femeie, maternitatea vine ca o încununare a feminității, o împlinire care nu poate fi comparată cu nimic. Când îl ții în brațe pentru prima dată te încearcă emoțiile cele mai puternice la care poți supraviețui. Dar uneori această imensă bucurie poate fi umbrită de micile probleme care pot apărea la naștere. Uneori, acesta sunt chiar mai mari. Acum eu trăiesc un coșmar de când am devenit mamă, pentru că micuțul meu este batjocorit din cauza handicapului cu care s-a născut.
Despre sindromul Down nu știam nimic până când l-am născut pe Andrei. Încă de la naștere am văzut că are acele trăsături specifice persoanelor cu sindrom Down, dar am tot sperat că e o confuzie. Din păcate nu a fost.
Am început să facem diferite terapii specifice încă de la câteva luni. Nu aș putea spune că e o formă foarte severă, dar este evident că e un copil special.
A fost o perioadă foarte dificilă pentru mine și familia mea. Am încercat tot ce am știut, am citit, am auzit, toate terapiile despre care am aflat că l-ar putea ajuta. Dar soțul meu nu a mai făcut față acestui stres și ne-a părăsit. Acum, tot greul a rămas pe mine. Dimineața merg la muncă, apoi fug acasă să-l iau pe Andrei și să-l duc la terapie, apoi fug la al doilea job, unde am câteva ore suplimentare ca să-mi completez veiturile. Când termină el terapia merg să-l iau acasă și cam asta e toată viața mea. Mereu pe drum, mereu pe fugă să îl duc undeva sau să-l aduc de undeva.
La început Andrei era la o grădiniță privată, singura unde l-au acceptat. Dar acum a început școala. Coșmarul meu parcă a luat o amploare și mai mare acum.
Viața lângă Andrei a fost o continuă provocare. Mai întâi că s–a născut cu această problemă și am vrut să încep foarte devreme orice terapie era recomandată, în încercarea de a-i ușura situația. Și lui, dar și nouă. Apoi plecarea soțului meu, care m-a făcut să înțeleg că nu am altă variantă, decât să fiu puternică. Practic, trăiesc un coșmar de când am devenit mamă. Dar parcă de când a început școala, coșmarul s-a amplificat și mai mult.
Copilul este batjocorit de cei din jur din cauza deficienței pe care o are. Nu mai știu ce să fac, cu cine să vorbesc. Am ridicat problema în ședința cu părinții. I-am rugat frumos să explice fiecare părinte copilului său că nu e în regulă să se comporte așa cu un copil cu deficiențe. Toți au fost de acord, însă a doua zi totul s-a petrecut la fel. Mereu vine acasă cu vânătăi, cu genunchii juliți, cu un caiet rupt, dar cel mai tare mă îngrijorează crizele epileptice, care au devenit tot mai frecvente. A devenit anxios, se teme chiar și când ridic tonul puțin sau când fac mișcări mai bruște sau trântesc ceva prin casă. Îl văd cum se teme, se ferește parcă și apoi încep crizele.
El nu a făcut aceste crize până acum un an, dar am înțeles că pot apărea oricând până la vârsta de opt ani. Din păcate au apărut și, chiar dacă este sub tratament, aceste spasme sunt tot mai frecvente.
Practic, trăiesc un coșmar de când am devenit mamă, deși îmi iubesc copilul ca pe cel mai de preț dar.
Dacă ai și tu o poveste despre care crezi că merită spusă, nu ezita sa ne ajuți să o facem cunoscută comunității Ego.ro. Aici se leagă prietenii sau poți afla răspunsuri pe care alte persoane e posbil să ți le ascundă, din diferite motive. Scrie-ne povestea ta pe [email protected], anunță-ne cum vrei să apară și dacă ai nevoie și de opinia unui specialist. Putem cere părerea unui expert și poate așa găsești mai ușor o rezolvare, o alinare sau măcar un gând bun din partea comunității EGO.RO!. De asemnea, la cerere, identitatea persoanei care ne scrie nu va fi făcută publică!