Raluca Eminovici, mama marelui poet Mihai Eminescu, a fost o figură centrală în viața acestuia. Poetul nutrea o afecțiune deosebită pentru cea care i-a dat viață, legătura dintre cei doi fiind marcată de profunde emoții și respect. În poeziile sale, Eminescu a imortalizat dragostea și dorul pentru mama sa, exprimându-și durerea pricinuită de pierderea acesteia.
Raluca Eminovici, născută Iurașcu, a venit pe lume în anul 1816, într-o familie de mici boieri din Joldești, județul Botoșani. Era fiica stolnicului Vasile Iurașcu și a Paraschivei Donțu, descendenta unui cazac pribeag. Raluca a moștenit de la părinți nu doar rangul nobil, ci și o fire sensibilă și visătoare, trăsături care i-au influențat profund pe copiii săi, în special pe Mihai.
În 1840, Raluca s-a căsătorit cu căminarul Gheorghe Eminovici, un bărbat autoritar și practic, a cărui personalitate contrasta puternic cu firea ei delicată. Viața conjugală a fost dificilă, marcată de umilințe și violență. Cu toate acestea, Raluca și-a găsit alinarea în credința religioasă și în grija pentru cei 11 copii ai săi, dintre care doar șapte au supraviețuit.
„Obscură și trudită într-o casă plină de copii”, cum o descria criticul literar George Călinescu, Raluca a fost o mamă devotată, dedicată familiei sale. A construit o biserică de lemn la Ipotești, din banii săi de zestre, și s-a refugiat adesea în rugăciune, găsind în credință un sprijin în fața dificultăților cotidiene.
Mihai Eminescu a moștenit de la mama sa nu doar firea visătoare, ci și aplecarea spre literatură, natură și meditație. Raluca i-a insuflat poetului pasiunea pentru povești, folclor și contemplarea lumii, punând bazele universului său poetic. De altfel, ea a fost figura parentală cu care poetul a avut cea mai strânsă legătură, protejându-l și susținându-l în copilărie.
Moartea Ralucăi în 1876, când Eminescu avea doar 26 de ani, a fost o lovitură devastatoare pentru poet. Tragedia l-a inspirat să compună versuri sfâșietoare, care reflectă intensitatea legăturii lor și dorul nemărginit. Printre cele mai cunoscute poezii dedicate mamei sale se numără „O, mamă…” și fragmente emoționante din alte scrieri.
Pierdută pentru mine zâmbind prin viață treci!Pe maică-mea sărmana atâta n-am iubit-o,Și totuși când pe dânsa cu țărn-a acoperit-oPărea că lumea-i neagră, că inima îmi crapăȘi aș fi vrut cu dânsa ca să mă puie-n groapă…Când clopotul sunat-au, plângea a lui aramăȘi rătăcit la minte strigam: Unde esti mamă?
Priveam în fundul gropii și lacrimi curgeau râuDin ochii mei nevrednici pe negrul ei sicriu;Nu stiam ce-i cu mine și cum pot să rămânÎn lume-atât de singur și-atâta de străin,Si inima-mi se strânse și viața-mi sta în gâtDar ca de-a ta iubire tot nu am plâns atât.
Într-unul dintre aceste fragmente, Eminescu își descrie durerea astfel:
„Când clopotul sunat-au, plângea a lui aramă
Și rătăcit la minte strigat-am: unde ești, mamă?
Priveam în fundul gropii și lacrimi curgeau râu
Din ochii mei nevrednici pe negrul ei sicriu…”
Într-un decor de toamnă târzie, printre salcâmii din cimitirul de la Ipotești, Mihai Eminescu medita la pierderea mamei sale și la fragilitatea existenței. Poezia „O, mamă…” publicată în 1883, este o mărturie a dorinței arzătoare a poetului de a se reuni cu mama sa. Versurile sunt pătrunse de melancolie și exprimă un amestec de iubire, dor și resemnare:
„Deasupra criptei negre a sfântului mormânt
Se scutură salcâmii de toamnă și de vânt,
Se bat încet din ramuri, îngână glasul tău…
Mereu se vor tot bate, tu vei dormi mereu.”
Această poezie reflectă nu doar iubirea pentru mamă, ci și dorința poetului de a găsi alinare în amintirea ei și în natură, un leitmotiv recurent în opera sa.
Raluca Eminovici a fost o sursă de inspirație constantă pentru Mihai Eminescu, o figură centrală în viața și creația sa. Afecțiunea profundă a poetului față de mama sa rămâne înscrisă în istorie prin versurile sale nemuritoare, în care iubirea maternă este ridicată la rang de sacralitate.
Pentru Eminescu, pierderea mamei a însemnat nu doar o suferință personală imensă, ci și un catalizator pentru exprimarea unora dintre cele mai profunde trăiri umane, transmise generațiilor următoare prin poezie.